Desi raman la ideea ca a fii copil e mai dificil decat a fii adult , ma tot gandesc ca uneori poate ca ar fii mai bine daca am avea iar trei ani. Am realizat recent ca de fiecare data cand am probleme , in loc sa ma comport rational si responsabil am exact reactia unui copil mic - refuz sa privesc realitatea in fata si vreau doar sa plang si sa tip si sa fiu imbratisata de catre cineva care sa ma minta si care sa imi spuna sa nu mai plang , sa ma minta ca totul va disparea , ca lucrurile vor revenii la normal-oricare ar fii acela-si ca nu am motive sa imi fac griji iar eu chiar sa il cred. Si ce e mai amuzant e ca am ajuns pana la onorabila varsta de 17 ani si inca nu mi s-a intamplat niciodata asa ceva , nici macar atunci cand eram copil...Probabil si ptr ca nu am indraznit niciodata sa plang cu adevarat ca in aceasta fantezie , fie nu am plans , fie nu am tipat , fie nu era cineva in preajma ,si probabil ca nici nu imi voi acorda vreodata libertatea acestei nebunii.E mai simplu sa recunosti ca te doare intr-o camera goala , unde te priveste doar oglinda sau unde te asculta doar perna...Si doare teama , nesiguranta si certitudinea la un loc ,neincrederea impletita cu increderea , si poate ca de fapt ma doare doar ca m-am nascut....
Contrazic "Luna Amara"-nu m-as ascunde sub prag ptr ca eu STIU ca nu ma mai incap......
1 comment:
Ciudat este ca de fiecare data cand te-am vazut avand probleme te comportai rational si responsabil. Da, scapai o lacrima si un suspin dar este ceva normal cand treci peste ceva dificil de acceptat. Ciudat este din nou ca, de cand te cunosc si sunt alaturi de tine pe plan afectiv si am incercat sa te imbratisez, sa te mint (desi nu era cazul de cele mai multe ori) ca totul va disparea, ca lucrurile vor revenii la normal nu ma credeai, ma respingeai chiar, numindu-ma uneori copil.
Da, sunt un copil pierdut in vise, unele probabil nerealizabile, dar daca a te ajuta inseamna sa ma maturizez, sa cresc atat in plan sentimental cat si mental/intelectual atunci asta este ceea ce voi face. Doare atat de mult sa nu te pot tine de mana cand treci prin aceste momente, sa pot vorbi cu tine, insa si tu te retragi ascunsa de propria-ti piele si devii rece, chiar si fata de mine.
Stiu cum este sa doara teama, nesinguranta, neincrederea impletita cu increderea insa nu pot accepta sa spui ca te doare faptul ca te-ai nascut. Daca intr-adevar asa este, atunci nu mai stiu ce sa cred despre mine, despre noi. Si nu vreau sa cred ca acesta a fost inceputul sfarsitului iar chiar daca asta este, te rog sa ma lasi sa visez...
Post a Comment